MÜLLER: Claus Peymann, cu care ați lucrat adeseori, v-a reproșat într-un interviu acordat revistei "Die Zeit" faptul că ați suferi de megalomanie.
BERNHARD MINETTI: Nu mă deranjează acest lucru.
MÜLLER: Actorii ar fi adesea, în opinia lui Peymann, niște idioți. În seara premierei trebuie să se poarte ca niște regi, dar la repetiții sunt niște marionete manipulate de regizor. Această scindare îi sfâșie.
MINETTI: Aici trebuie să îl corectez pe bunul Peymann în măsura în care eu, atunci când făceam repetiții, știam mai multe ca el. În fond el e cel care a învățat de la mine, nu invers, și a reacționat admirabil de altfel. Ceea ce el numește megalomanie, vine din iritarea pe care o resimte pentru că eu, în conceperea unui rol sau a unei piese, sunt sigur pe mine și apăr această siguranță interioară chiar în fața lui.
MÜLLER: Fără acest delir al grandorii, spuneați undeva, un act artistic de calitate nu e posibil.
MINETTI: Tocmai. Un actor care vrea să convingă trebuie să aibă această grandoare a gestului, atât față de directorul teatrului, cât și față de regizor sau de public.
MÜLLER: După Thomas Bernhard, cel mai mare dușman al actorului este publicul.
MINETTI: În toate privințele cel mai mare dușman, pentru că poate conduce actorul la agresivitate, sau la frivolitate dacă e un public prea favorabil.
MÜLLER: Iar la agresivitate, dacă deranjează.
MINETTI: Da, atunci când iese cu scandal, când lumea iese din sală sau se trântesc ușile. Evident că acest lucru e un șoc, pentru că eu pe scenă sunt un altul. Iar acest altul vrea să trăiască. Nu permit nimănui să răpească acestuia viața. Acesta e lucrul pe care îl apăr.
MÜLLER: Împotriva publicului.
MINETTI: Împotriva lui, da, deși post festum sunt foarte fericit, dacă ei dau dovadă de susținere și aprobare, extrem de fericit. Am un sentiment extraordinar când am parte de aplauze. La aplauze sunt la fel de receptiv, ca și atunci când în timpul reprezentației resimt dezamăgire sau indiferență. Aici ajungem deja la fenomenologia actului dramatic. Pe scenă nu mai sunt eu însumi. Sunt personajul pe care trebuie să îl reprezint și să îl protejez. Sunt și seducător, dar în fond eu sunt cel sedus, sau sunt demonic dacă vreți, dezvolt un fel de demon, pentru a domina publicul, dar îl retrag imediat, odată ce m-am făcut înțeles. În anumite seri ai de a face cu un public de abonament, care vine la teatru din reflex, o audiență primitivă și indolentă, ce vine la spectacol din obișnuință și nu poate fi mișcată în nici un fel.
MÜLLER: Sau râde prea des.
MINETTI: Da.
MÜLLER: Vreți să puneți capăt acestui hohot de râs.
MINETTI: Da, dar și să îi dau naștere, ambele.
MÜLLER: Nu se râde destul în ziua de azi?
MINETTI: Râsul e folosit prea des în teatru, asta așa e, mult prea mult. În Berlin lumea aplaudă la reprezentaţii care sunt incredibil de fade, de banale, care se parodiază singure. Faptul de a prezenta o tragedie drept farsă mai merge o dată, de două ori, un Shakespeare are umeri pentru aşa ceva, fără probleme, dar în general clasicii nu se pretează la astfel de lucruri. Nici la psihologizări, la inserţii ce se vor interesante. Cel mai bun regizor pentru mine a fost Jürgen Fehling. Obişnuia să spună – „ceea ce este sau pare a fi interesant, nu e deloc interesant în teatru“.
MÜLLER: Îl jucaţi pe Puck la teatrul Schiller în »Visul unei nopţi de vară«.
MINETTI: Da, în dramatizarea lui Neuenfels, cu care nu m-am înțeles deloc, pentru că nu lasă actorii să lucreze împreună și vrea să explice totul la nivel psihologic, cu tot soiul de idei originale, desigur, dar care nu au putut fi încorporate de mine, pe care corpul meu le-a respins. Eu joc din centrul corpului, nu din cap, și nici din burtă, cum se spune, ci din inimă, dintr-un sentiment intact, pe care îl protejez ca o mamă prin toate intemperiile vieții.
MÜLLER: De ce nu v-ați retras din această înscenare?
MINETTI: Din datorie faţă de teatru şi pentru că depind şi eu, ca slujbaş, de nişte bani. Asta explică multe. Pentru asta invoc puţină clemenţă şi înţelegere. Explică şi compromisurile pe care le-am făcut în viaţă.
MÜLLER: Compromisuri politice.
MINETTI: Da, și din acestea.
MÜLLER: În timpul celui de-al treilea Reich ați fost actor la Teatrul de Stat Prusac.
MINETTI: Da, în ziua de azi mi se reproșează acest lucru.
MÜLLER: Dar dv. înșivă aveți ceva să vă reproșați?
MINETTI: Am preferat să privesc în altă parte. Am închis ochii, știind ce avea să însemne Hitler. Nu am făcut nimic împotriva lui. Poate că am fost laș. Acestea sunt procese de conștiință. Pot privi și înțelege răul din lume. Am intuit și natura național-socialismului. Nu sunt nici prost, nici insensibil. Dar am învățat să mă țin deoparte. Mi-am dezvoltat capacitatea de a mă izola, dintr-un anume instict de conservare. Existența mea e viața din teatru. Nevoia mea fundamentală, impulsul meu primar este acela de a fi actor. A trebuit să mă țin în viață ca serv al literaturii, ca executor al ei. Teatrul a fost salvarea mea, și este încă.
MÜLLER: Salvare față de ce?
MINETTI: Salvare în raport cu lumea, cu viața, cu disperarea.
MÜLLER: Dar nu vine din suferință și forța artistică?
MINETTI: Dacă sufăr, dragul meu, atunci nu mai pot urca seara pe scenă, la reprezentație. Fug din calea suferinței. Și totuși mă copleșește. Mă consider parțial naiv, iar în parte extrem de știutor. Cu această dialectică trebuie să învăț să mă împac. Știam cât de periculoase sunt lagărele de concentrare. M-am conformat, pentru a nu ajunge acolo. M-am folosit de privilegiile pe care le aveam ca actor. Din fericire nu am fost nici recrutat. Oribilul societății se manifestă în trei instituții pe care le urăsc, chiar dacă sunt necesare. Închisoarea, garnizoana și spitalul. Urăsc faptul de a mă trezi dimineața pentru că se face curățenie, sau să zac într-o cameră alturi de alte persoane. Nu suport putoarea. Știu cât de ingrat sună asta față de cei care se află pe drept sau nedrept în închisoare. Asta e situația.
MÜLLER: În 1944 ați fost regizor la premiera din Breslau a piesei »Lupii« de Hans Rehberg.
MINETTI: A fost o greșeală. Am primit oferta datorită unei rumori survenite într-un moment nepotrivit. Gründgens, a refuzat, à la bonne heure, să regizeze piesa la teatrul din Berlin.
MÜLLER: Ați vrut să faceți pe plac deținătorilor puterii?
MINETTI: Nu, nu m-am gândit nici o clipă la asta. M-am gândit la piesă, și la Rehberg, cu care eram prieten, deși era nazist, ceea ce nu știam pe atunci, pentru că nu vorbiserăm nicicând despre asta. Mie îmi plăcuse piesa, care arată idealismul tinerilor navigatori din submarine dincolo de rațiune, cum susțin eu, dincolo de ideologie, dintr-o pornire tinerească spre putere, care e firească, dar de care se poate abuza. Astăzi piesa e văzută ca un factor în prelungirea războiului. Dar eu niciodată nu am conceput-o în acest fel.
MÜLLER: Ați jucat și în filme, printre altele în »Șesuri« de Leni Riefenstahl.
MINETTI: Da, Riefenstahl m-a încercuit treptat, așa încât până la urmă nu am mai putut spune nu. În plus, voiam să joc și în filme. Era un tehnician extraordinar și dintr-un anumit egocentrism foarte dotată în capacitatea de a se impune. Ca regizoare însă era oribilă. Nu avea vocație deloc.
MÜLLER: Ați reluat contactul cu ea ulterior?
MINETTI: În procesul care i s-a intentat am depus mărturie în favoarea ei, pentru că am văzut cât de iubită era printre țigani, pe care ea i-a introdus în film pe postul unor prostănaci. Nu cred că știa că acești oameni urmau să fie eliminați.
MÜLLER: Cât de mult vă apasă reproşurile care vi se aduc în raport cu munca dv. din parioada naţional-socialismului?
MINETTI: Mă apasă pentru că simt că trebuie să joc împotriva unui zid invizibil, în faţa unor oameni părtinitori, care nu sunt faţă de mine atât de deschişi pe cât ar fi nevoie. Sufăr pentru că arta este lezată în acest fel. Nu sufăr ca persoană, deşi trebuie să spun că alţii de vârsta mea care s-au comportat la fel au fost cruţaţi. Martin Held nu a fost niciodată anchetat. Era angajat în provincie. Eu eram la Berlin în linia întâi. În acest fel sunt pentru presă o ţintă uşoară.
MÜLLER: Ați fost membru al Partidului Nazist?
MINETTI: Nu, dimpotrivă, eram de stânga, în fond un anarhist, împotriva atitudinilor partinice, încă din tinerețe. Nu eram deloc bine văzut de naziști, lucru ce se poate verifica. Göring nu mă agreea deloc. Nu îi plăcea nici felul meu de a juca. Gründgens a spus: tu joci atît de franc, atât de frust. Asta nu cadra cu fastul național-socialist. Nu am fost nici membru de partid, nici dizident. Am reușit să văd răul, l-am resimțit ca pe o catastrofă și m-am izolat oarecum în interiorul meu. Printr-o anumită și familiară bunăstare, prin iubirile mele private, prin lecturile mele, am reușit să mă salvez în această perioadă. Nu am renegat nicicând literatura. Acasă îi aveam pe Brecht și pe Barlach. Când s-au ars cărțile - lucru pe care l-am văzut cu proprii mei ochi, căci s-a petrecut chiar în fața teatrului - m-am gândit, nu aveți decât să ardeți ce vreți, pe autori nu puteți să-i reduceți la tăcere.
MÜLLER: Cum aţi reuşit să integraţi răul, pe care l-aţi recunoscut, în concepţia dv. despre lume? V-aţi gândit că e pur şi simplu o fatalitate?
MINETTI: Nu, nu mi-am făcut astfel de gânduri. Răul era prezent. Era o realitate. Faptul că am privit într-o parte nu a fost un gest pe deplin conştient. M-am lăsat în voia lucrurilor. Altă scuză nu am. Am privit într-o parte de nevoie. Faptul de a privi lucrurile în faţă m-ar fi apăsat prea tare. M-ar fi paralizat, aş fi devenit impotent artistic. Cea mai mare temere mă încearcă în faţa impotenţei, a neputinţei. E poate o trăsătură masculină. Trebuie să fiu activ, ca să mă simt viu. Pentru a putea juca disperarea unui Hamlet pe scenă nu am voie să fiu și în viață Hamlet. Un scriitor trebuie să gândească, dar un actor nu neapărat.
MÜLLER: Evitaţi disperarea în viaţă, prin aceea că jucaţi disperarea în teatru.
MINETTI: Mulţumesc.
MÜLLER: Mi-ar fi plăcut mai degrabă să fiţi disperat, decât să jucaţi disperarea.
MINETTI: O dorinţă grandioasă din partea dv. Dar de ce mi-aş dori aşa ceva? În anii din urmă am mers în altă direcţie. Încep să devin mai înţelept, precum Goethe.
MÜLLER: Din punct de vedere literar până acum le-aţi dat altora întâietate - Kleist, Büchner, Hölderlin.
MINETTI: Da, dar aceștia au eșuat în viață. Nu e un lucru dezirabil.
MÜLLER: În piesa lui Thomas Bernhard, »Minetti«, există fraza: »Artistul devine cu adevărat artist abia în momentul în care e cu adevărat nebun.«
MINETTI: Despre nebunie nu aş vrea să vorbesc, acesta e un concept ştiinţific.
MÜLLER: Vă temeţi uneori că aţi putea înnebuni?
MINETTI: Aş prefera să folosesc termenul de haotic, sau dezorientat. Adesea sunt buimac prin lume, prin viața cotidiană, ca și prin simplul fapt de a fi. În ultima vreme se întâmplă ca gândurile să se ciocnească la mine în cap. Asta denotă o anumită uzură - iubesc acest cuvânt, pentru că se raportază și la corp. La nivel spiritual mă simt capabil să dezvolt două fire de gândire în paralel. Reușesc să mențin perspectiva. De nebunie mă apără fiecare trăire benefică pe care o am, o bucată literară sau vreun petic de ziar, ca și capacitatea de a savura. Sunt un hedonist până la urmă. Chiar și un mic dejun este pentru mine ceva miraculos, faptul că pot mânca și înca îmi este poftă, poftă de viață.
MÜLLER: Dar nu și teamă de moarte.
MINETTI: Nu.
MÜLLER: Vă iubiți trupul acesta perisabil?
MINETTI: Da, iubesc chiar și aceste momente de uzură. Am două încheieturi artificiale la coapsă. Cu trecerea anilor devine mai greu. Nu știu dacă voi ajunge să disprețuiesc bătrânețea sau să o găsesc sinistră. Asta va fi o întrebare capitală în viața mea, de s-ar întâmpla, care va implica totul – capul, inima și sângele. Dacă mă întrebați de unde vine forța mea, atunci vă voi spune că din sânge, de dincolo de sânge și de pământ. Există sânge și există glie. Faptul că naziștii au făcut din asta un slogan stupid arată cât de perfizi erau. Sângele și spiritul au fost pentru mine întotdeauna concepte centrale, și când spun spirit nu mă refer la gândire. Mi-a dăunat în raport cu anumiți colegi mediocri faptul că Thomas Bernhard m-a numit un „cap spiritual”. Idioții credeau că e vorba de creier.
MÜLLER: Aveți dușmani?
MINETTI: O, da! Heribert Sasse, intendantul de odinioară al teatrului Schiller, m-a întrebat cândva dacă știu cât de mult sunt invidiat. Există chiar intrigi. Acum doi ani trebuia să îl joc pe Nathan (în Nathan Înțeleptul, de Lessing - n. tr.). Începusem deja să învăț rolul. Niels-Peter Rudolph era desemnat regizor. Dramaturgul Gerhard Ahrens a început să răspândească tot felul de zvonuri. Apoi dintr-o dată producția nu a mai avut loc. Motivele au rămas necunoscute.
MÜLLER: Dv. ce presupuneți?
MINETTI: Eu cred că teatrul nu a avut curajul să se apere public, în presă, față de atacurile la adresa mea.
MÜLLER: Vreți să spuneți că s-a considerat inoportun, datorită trecutului dumneavoastră, faptul de a vi se permite să jucați rolul unui evreu?
MINETTI: Nu știu și nici nu vreau să știu. Am depășit momentul, faptul e consumat. Prefer să mă gândesc mai degrabă la ce e am de făcut de aici înainte, decât la ceea ce numai poate fi schimbat. Caut partea pozitivă a lucrurilor. Am avut mereu această șansă, de timpuriu – dacă nu găseam de lucru la un teatru, primeam oferte din altă parte. Eram căutat, dorit. Întrebarea este dacă ești mulțumit cu patul care ți se așterne. Acest pat, metaforic vorbind, sunt regizorii care mă folosesc pe scenă ca actor și pe care, îmi imaginez, îi provoc la rândul meu, dându-le de înțeles că eu caut dialogul, un parteneriat.
MÜLLER: La Thomas Bernhard nu există decât monologuri. Armonia, după Bernhard, este o greșeală.
MINETTI: Dar uite că totuși stăm de vorbă unul cu celălalt și am impresia că ne face plăcere acest dialog.
MÜLLER: Discuția pe care o purtăm este artificială.
MINETTI: N-aș spune asta.
MÜLLER: E un interviu.
MINETTI: Dialogul este piatra de încercare pentru diferențele ireductibile. Fie există elemente comune, fie există victoria și înfrângerea. Eu am căutat întotdeauna dialogul.
Dintr-un sentiment de solitudine?
MINETTI: Poate că da. Am fost încă din pubertate un melancolic, cu toată ființa, pentru că am văzut cum eșuează eforturile de un fel sau altul. Expresionismul cu utopia lui, că omul s-ar putea dezvolta în mod inteligent, înțelegându-se pe sine, a fost experiența tinereții mele. Apoi a venit noul obiectivism, apoi suprarealismul, direcții artistice care îmi erau clare și familiare în principiu, dare care au eșuat în efecte și consecințe. Mi se pare ridicol să opinezi că omul ar putea însemna ceva ca individ.
MÜLLER: E încurajat să vrea binele, conștient că nu îl poate recunoaște decât în raport cu răul.
MINETTI: Exact.
MÜLLER: Deci trebuie să considere răul de fapt necesar.
MINETTI: Da, drag prieten, Domnul să vă binecuvânteze.
MÜLLER: Și care este salvarea?
MINETTI: Asta nu mai știu.
MÜLLER: Umilința?
MINETTI: Într-o anumită măsură, da. Descopăr la mine în raport cu situația anterioară o anumită tendintță spre modestie, simplitate, onestitate. Nu mai sunt chiar așa pretențios sau exigent ca pe vremuri. Arta mea e de altfel repetitivă. Am invidiat mereu pictorii sau compozitorii. Dacă un tablou nu e gata, un pictor îl poate pune deoparte și continuă după jumătate de an. E liber. Poate aștepta până consideră că o operă este într-adevăr terminată. Actorul nu e liber. Depinde de diferiți factori, politicieni ai culturii, intendanți - oameni adesea mediocri.
MÜLLER: Resimțiti această dependență ca pe o umilire?
MINETTI: E ceva cotidian. Au existat intendanți pe care nu îi puteam suporta, Boy Gobert, Sasse, unul din ei mediocru spre elegant, celălalt inferior, plebeic. Oameni promovați pe poziții care le depășeau capacitatea administrativă.
MÜLLER: În regia lui Sasse ați jucat în piesa »Imaculata concepție« de Hochhuth.
MINETTI: Din păcate. A fost unul din acele cazuri în care m-am lăsat convins din datorie față de teatru. Nu mai jucasem de mult. Voiam să joc. În astfel de situații trebuie să fii precaut, pentru a nu rămâne singur și lipsit de influență în teatru.
MÜLLER: La premiera piesei lui Hochhuth ați avut primul mare blackout din cariera dv. Textul a dispărut pur și simplu.
MINETTI: Da, pentru că e un text scris, care se cere citit, nu vorbit. În plus aveam un partener pe care l-am găsit incomod și deloc săritor. Mai mult m-a încurcat. Nici cu regia nu am fost de acord.
MÜLLER: Care din autorii moderni credeți că vor rezista probei timpului - Pinter, Beckett, Thomas Bernhard, poate chiar Handke?
MINETTI: Pe Handke nu vreau să-l vorbesc de rău pentru că îi datorez un film, »Femeia stângace«, în care am avut și eu un rol. Dar el nu e chiar genul meu, pentru că îmi pare prea poetic, prea sublim în ciuda pericolului. La Beckett mă întreb de ce a scris teatru. Felul în care prescrie actorului ce are de făcut, trei pași la stînga, trei la dreapta, mă îndepărtează de la bun început. Așa ceva nu o să găsiți la Thomas Bernhard. La Bernhard disperarea este autentică. La Beckett totul este foarte rafinat, foarte prețios, dar mereu o idee prea căutat, prea intelectual.
MÜLLER: Credeți că Beckett ar fi trebuit să se rezume la proză?
MINETTI: Nu, »Așteptându-l pe Godot« e cu siguranță un câștig pentru teatru. Dar celelalte, mai ales piesele întru-un singur act - convulsii. Locvacitatea femeii din »Zile fericite«: insuportabilă. Beckett a ușurat munca criticilor. Dar tragismul lui nu e decât o mască. Dorința mea cea mare, ce nu pare realizabilă, ar fi să merg cândva pe scenă fără un text dinainte stabilit și să stau de vorbă cu publicul.
MÜLLER: Despre ce?
MINETTI: Asta ar rezulta din context, ar fi ceva improvizat. Aș expune o opinie, iar apoi aș discuta cu publicul, aș pune întrebări, aș viețui momentul în contact cu oamenii.
MÜLLER: A fi liber.
MINETTI: Da, dar probabil sunt prea timid pentru asta. Sarcina mea este să interpretez o creație, să o înțeleg și să o transpun scenic prin intermediul corpului.
MÜLLER: În „Memoriile” dumneavoastră scrieți că actorul trebuie să lase forța afectivă a rolului pe care îl interpretează să îl copleșească.
MINETTI: Da, trebuie să fie gata să se dăruiască, să rămână deschis.
MÜLLER: Și nu e asta o atitudine feminină?
MINETTI: Ba da, evident. A fi actor este o meserie feminină. Până și procesul prin care te pui la dispoziția regizorului e feminin. Tot feminine sunt dependența și dorința de a seduce, pentru a câștiga ulterior. Așa au reușit și femeile ocazional în istorie să conducă.
MÜLLER: Dacă mai facem un pas pe linia asta, ajungem de la dăruire la supunere.
MINETTI: Corect. Am realizat multe în teatru acceptând acest tip de supunere. Există regizori cărora le permit să extragă propria viziune din texte străine mie. Sunt unii mai tipici. Dar există și cei care falsifică o piesă doar de dragul speculației și pentru a-și da importanță. De vină este mass-media, care se agață prea mult de regie. Deschideți un ziar și veți vedea - atunci când se anunță o premieră, aveți numele regizorului, al scenaristului, uneori chiar și al compozitorului care a scris muzica pentru scenă, dar cine îl joacă pe Othello sau pe Wallenstein, asta nu mai e menționat. E o porcărie.
MÜLLER: Un regizor important al ultimilor ani a fost pentru dumneavoastră Grüber.
MINETTI: Klaus Michael Grüber, da, dar și Zadek, deși am lucrat doar odată cu el. Nu știu de ce nu m-a mai abordat.
MÜLLER: Poate că se teme de dv.
MINETTI: Nu știu.
MÜLLER: Treceți drept cel mai însemnat actor al Germaniei la ora actuală.
MINETTI: Mi se pare exagerat.
MÜLLER: Nu vă bucură faptul de a avea parte de recunoaștere și a fi atât de renumit?
MINETTI: Mă intimidează. Există colegi pe care îi văd pe același nivel cu mine, chiar din cei mai tineri - Voss, Wildgruber, Bruno Ganz, Benrath. În raport cu aceste nume pot accepta să fiu apreciat. Față de alții , la fel de renumiți, mă simt oarecum distant, diferit - Ernst Schröder, Quadflieg, ambii foarte înzestrați, capabili, dar opuși mie - Quadflieg mai degrabă tipul tradițional, mereu pe o înălțime ușor patetică, în credința că poate schimba omul prin arta nobilă, reprezentantul unei lumi mai bune, comparabil cu Oskar Werner, care era însă mai mișcat, romantic, adesea edulcorat.
MÜLLER: La Gründgens apreciați doar interpretarea lui Mefisto.
MINETTI: Ca punct culminant, da. Mi-a plăcut și în anumite piese de vodevil. Nu în rolul lui Hamlet sau Tasso, nici ca Franz Moor. În funcția sa de director al Teatrului de Stat Prusac în timpul celui de-al Treilea Reich el a fost o binecuvântare, atât de departe merg în apărarea sa. A menținut teatrul liber de piese tendențioase, un om care știa să discute cu deținătorii puterii, abil, un tactician strălucit, ca și Claus Peymann de altfel.
MÜLLER: Peymann?
MINETTI: Da, desigur. Are în mână toți politicienii culturii, e prieten cu o bună parte a presei, cea mai importantă de altfel. Un îndemanatic director de teatru, dar un om juvenil, sensibil, oricum valoros.
MÜLLER: V-ați dorit vreodată să ajungeți pe poziții de conducere?
MINETTI: După război am fost pentru o scurtă perioadă de timp director de artă dramatică în Kiel. În rest m-am ferit de așa ceva, fie din lașitate, fie conștient că nu aș face față. De câteva ori am fost și regizor. Actorii au fost fericiți pentru că i-am adus laolaltă. Faptul de a știi să asculți e cel mai important lucru în teatru. Eu nu pot simți un rol dacă nu țin seama de ce face partenerul. Mi-a reușit să realizez acest lucru. Ceea ce nu am reușit ca regizor a fost faptul de a lua în mâini destinul pieselor care m-au fascinat. Așa cum nu am fost în stare să mă opun realității, tot așa am evitat să mă așez artistic vorbind.
MÜLLER: Ce credeți că va rămâne din munca dv.?
MINETTI: Nu știu, poate doar numele, datorită piesei “Minetti” de Bernhard.
MÜLLER: Thomas Bernhard v-a făcut nemuritor.
MINETTI: Dacă vreți.
MÜLLER: Care e primul lucru la care v-ați gândit când ați auzit că a murit?
MINETTI: M-am gândit că nu mai scrie. Nu la modul egoist, în sensul că nu mai scrie pentru mine. M-am gândit că viața lui a fost scrisul. La asta se adăuga și gândul că în opinia lui, ultima sa piesă, "Piața eroilor", era cea mai slabă. Mi-a spus personal acest lucru. Consternarea legată de faptul că datorită morții lui nu mai era posibilă o revizuire persista ca un ecou la fiecare gând..
MÜLLER: În „Minetti” actorul spune: »Suntem morți. Tot ce rămâne e tăietura unei grimase, gestul unei mâini, capul plecat... «
MINETTI: Da, nimic mai mult.
Apărut la 2 iulie 1993 în revista Die Zeit
