Opt nemţi grei - şi clasici de ultimă oră – adună aici la sfat Daniel Stuparu. De fapt, nu-s toţi nemţi, căci unii-s austrieci, dar clasici de veac XX şi mai încoace sînt cu toţii. Şi nu i-a strîns la sfat chiar Daniel Stuparu, ci André Müller, dar în varianta lui Daniel Stuparu vorbesc cu toţii atît de fluent româneşte încît dialogurile par a fi fost realizate direct în română. Ele vor fi sunînd, fireşte, cu atît mai natural în germană şi primul merit al lui André Müller e chiar acela de a-şi fi dus/pus partenerii de dialog într-o condiţie de spontaneitate fără trucaje. Dialogul relevă aici, ca în marea proză, personajul; el nu duce numai spre idee, spre dezbatere, ci şi, oarecum pe nesimţite, pe dedesubt, la o artă caracterologică. André Müller iese din casa fiecăruia nu doar cu un interviu, ci şi cu un personaj conturat. Toate somităţile cu care ziaristul stă de vorbă reies în starea lor naturală, ca personaje net definite de ceea ce spun şi de cum spun ceea ce spun. De la răspunsurile monosibalice ale lui Ernst Jünger, oarecum ostile, la cabotinismul, probabil jucat, al lui Reich-Ranicki şi de la timiditatea (plină de nevroză) a Elfriedei Jelinek la uşoara infatuare a lui Enzensberger. Atît de-n largul lor se poartă cu toţii încît nu ezită să-şi dea numaidecît pe faţă resentimentele, idiosincraziile, dezacordurile cu ceilalţi. E chiar de mirare cu cîtă spontaneitate se califică unii de alţii de idioţi, scoţînd la iveală mari orgolii şi mari patimi, dar şi, măcar uneori, un fel de seninătate cu care acestea sînt trăite.Se-nţelege că şi autorul interviurilor loveşte cu întrebările unde doare mai tare, în punctele cele mai nevralgice. Dar nu sînt întrebări de dragul scandalului, din dorinţa de a-l scoate din pepeni pe interlocutor, deşi unele par nemiloase (cu atît mai nemiloase cu cît ziaristul nu se lasă fără răspuns). E o discuţie foarte francă şi care nu evită nici un aspect problematic (al operei, al vieţii sau al ieşirilor publice ale fiecăruia). Autorii sînt puşi fie în faţa propriilor fapte sau atitudini, fie în faţa propriilor contraziceri, fie în faţa vorbelor rele spuse de ceilalţi, anume dintr-o artă a stîrnirii. Iar dialogul are un fel de artă a şarpelui, ondulînd pervers între problemele intime (uneori foarte intime) şi problemele de artă. Poetica fiecăruia reiese, succint, dar pregnant, din răspunsuri, dar reiese tot atît de viu şi viaţa/caracterul fiecăruia. Aşa încît dialogul curge printre propoziţii grele, definitorii pentru arta, concepţia sau atitudinea scriitorului, şi propoziţii aparent frivole, ce dezvăluie firea sau dezleagă biografia celui în cauză. Iar această alternanţă între nivele, ea însăşi subtilă, nu face decît să sporească vivacitatea şi autenticitatea discuţiilor.
Scriitori celebri şi la noi (aproape toţi), cei opt se dezvăluie acum printr-o prismă oarecum inaccesibilă – ori măcar greu accesibilă – cititorului român. Nu numai traducerea, dar şi selecţia în sine e un merit al lui Daniel Stuparu. Căci dialogurile transpuse de el sînt – şi sper să nu exagerez – exemplare. Oricum, ar putea servi de ghid celor care iau – şi dau –, la noi, interviuri. Nici nu mai trebuie să spun că André Müller ştie totul despre gazdele sale înainte de a intra în dialog cu ele; ba ştie chiar mai multe decît ele însele, aşa încît toate dialogurile se duc între egali. Iar această egalitate îi permite autorului interviurilor să dezbată realmente toate problemele, să decoleze nonşalant spre idee sau să coboare spre bîrfă. Agreabile şi substanţiale, picante şi grave, dialogurile strînse aici fac o carte incitantă în toate punctele şi din toate punctele de vedere.
Al. Cistelecan
