PETER SLOTERDIJK: Într-un anumit fel da, ei cad pradă reclamei propriei imagini a celor care structurează procesele. Dar trebuie să admitem că şi cei care structurează procesele au căzut la rându-le pradă propriilor lor concepte. Căci dacă e adevărat că toată lumea se pune în mişcare pentru a obţine avantajul final al accelerării, atunci rezultă în mod firesc un ambuteiaj total. "Ambuteiaj" este o metaforă pentru o zonă de acţiune în care numeroşi agenţi circulă în acelaşi timp, ce duce la rezultatul că toţi sunt puşi sub presiune datorită iniţiativelor celorlalţi. Ei se frânează reciproc unii pe alţii. Şi împotriva acestei reclame a imaginii proprii, globalizarea nu este un proces de accelerare, ci de densificare. Ironia e că autohipnotizatorilor care dau tonul astăzi le-a reuşit să prezinte o lume care se zideşte pe obstrucţionarea reciprocă drept o lume a unei atotcuprinzătoare cooperări. Vestea iluziorie sună: împreună suntem mai rapizi. Adevărata ştire ar fi: împreună administrăm mai bine acest mod de a sta pe loc.
DIE WELT: De exemplu?
SLOTERDIJK: Societatea germană suspină la ora actuală din pricina descoperirii că ceea ce până acum trecea drept politică nu mai este posibil. Spaţiul politic este la ora actuală atât de puternic marcat de legea obstrucţionării reciproce, încât de facto nu mai poate exista decât politică simulată. Cel mai mare efort al politicianului în ziua de azi este acela de a menţine vie în cadrul populaţiei iluzia că lucrurile se petrec în ţară în mod suveran după cum dictează el. Acesta este, de altfel, unul din punctele tari ale cancelarului federal la ora actuală. Adevăratul rege al letargiei însă a fost predecesorul său Kohl, care şi-a ridicat tronul tocmai pe spinarea unui asemenea ambuteiaj total.
DIE WELT: În consecinţă, sistemul german al blocadelor s-ar afla la apogeu în acest moment. Cei mai mulţi germani îl consideră însă rămas în urmă, şi sunt de părere că un sistem precum cel britanic, unde guvernul are la dispoziţie zone mai mari de acţiune, ar facilita un progres mai rapid şi din acest motiv ar fi mai avansat.
SLOTERDIJK: Ce e adevărat în toată această poveste e faptul că bărbaţii care acţionează într-un mod oarecum mai arhaic pot menţine în picioare cu mai mult succes iluzia putinţei de a acţiona energic decât conducătorii unor sisteme foarte mature, echilibrate.
DIE WELT: Nu înseamnă asta oare că vechiul subiect eroic al modernităţii, de pe vremea când europenii cucereau peste tot noi teritorii, este încă atractiv, deşi nu mai poate acţiona în mod liber?
SLOTERDIJK: În orice caz, dispoziţiile de acţiune de odinioară sunt încă prezente, şi ele se revarsă cu precădere în două domenii. Unul din ele este capitalismul managerial, care se scaldă în proiecte mari şi fuziuni. Managementul megalomaniac ia naştere atunci când angajaţi aflaţi pe poziţii de conducere încep să se joace de-a cuceritorii – în acest fel moduri de gândire moderne timpurii se întorc în lumea complexă. A doua formă este terorismul, pe care eu îl interpretez în primul rând ca fenomen al nostalgiei: se recunoaşte în el dorul după individul care acţionează în forţă. Al cărui profil este celebrat la fel de mult de partea agresorului, ca şi de partea victimei. Din acest motiv, unor acte individuale stupide li se acordă o atenţie uriaşă, ca şi cum colectivitatea ar simţi că prin intermediul fiecărui atac i se aminteşte un lucru pe care l-a căutat de mult.
DIE WELT: Şi ce îşi aduce omul aminte?
SLOTERDIJK: La cumpăna dintre veacurile XV şi XVI în Europa prinsese viaţă un elan plin de urmări, pe care cel mai bine l-am putea interpreta ca goană după aur, căutare de comori. Omul începea să realizeze că lumea e plină de bogăţii şi nu trebuie decât să le iei. Această dorinţă de a obţine, de a înhăţa, a devenit un leitmotiv irezistibil. De atunci, europenii sunt prin definiţie căutători de comori. Ironia modernităţii constă însă în faptul că această căutare de comori a început să ia tot mai des forma muncii. Gândiţi-vă la fabula lui Lafontaine, devenită celebră, despre ţăranul ce trăgea să moară, şi care lasă fiilor lui un ogor drept moştenire, despre care afirmă că în el s-ar găsi ascunsă o comoară. Evident că se începe imediat căutarea, ogorul este săpat de la un cap la altul, în consecinţă creşte şi recolta - şi în final pricep şi moştenitorii cei lacomi, că adevărata comoară pe care o căutau era de fapt propria lor muncă, ce crea valoare prin ea însăşi. Aceasta este povestirea cheie pentru trecerea căutării de comori de la forma magic-alchimică la cea capitalistă. Ea arată cum mania de a căuta comori devine o vânătoare după valoare adăugată. În viitor, bogat nu va fi în atât de mare măsură marele proprietar, ci întreprinzătorul, care pune credit pe viitor şi pe banul pus la treabă în maşinăriile lui.
DIE WELT: Această manie e plasată de Dv. în contextul unei uimitoare teorii a subiectului. Am învăţat că subiectul modern reflectează până la incapacitatea de a acţiona, exemplul lui Hamlet. Dacă declaraţi cuceritorul drept prototip al modernităţii, acesta apare ca subiect modern ce reflectează pentru că vrea să afle cum poate acţiona neîngrădit.
SLOTERDIJK: Exacerbarea rolului jucat de Hamlet este un rău moştenit al idealismului german. Această filosofie a unei mici burghezimi leşinate a dus la aceea că subiectul modernităţii a fost stilizat ca şi cum ar fi avut într-una parte de pedici în calea acţiunii. Or, tocmai contrariul este adevărat. Adevăratul subiect al modernităţii are mereu trăsăturile întreprinzătorului care, alături de geamănul său, consilierul interior şi exterior, se apleacă asupra planurilor sale. Subiectul modern trece întotdeauna la acţiune, şi anume tocmai pentru că întodeauna e vorba de o echipă, formată din făptaş, care ezită, şi consilier, care îi furnizează motive pentru a trece la fapte. Această tendinţă activistă se poate regăsi deja la Descartes, care este reprezentat cel mai adesea ca gânditor în manualele germane. În realitate, era un tip îndrăzneţ şi provocator, la vremea lui trecea drept cel mai bun scrimeur din Franţa şi avea o reputaţie de homme à femmes. Asta se potriveşte de minune obiceiului său principial în filosofie, unde făcea tabula rasa şi proiecta noi edificii ale gândirii.
DIE WELT: Iar terorismul ar trebui să facă asta să strălucească din nou şi să îngrozească opinia publică în ideea că aşa ceva încă mai există?
SLOTERDIJK: Pe bună dreptate puneţi întrebarea cu dublu sens. Căci teroarea este întotdeauna ambivalentă: ea provoacă dezgust şi repulsie, şi totuşi, mulţi şi-ar dori să poată fi măcar o dată atât de expresivi şi să atragă asupra lor atât de multă atenţie ca un terorist.
DIE WELT: Context în care Dv. scrieţi vă terorismul este prezentat în mod exagerat şi supraapreciat.
SLOTERDIJK: "Exagerat" şi "supraapreciat" nici nu sunt măcar termeni adecvaţi. La noi terorismul este de-a dreptul sacralizat. Gândiţi-vă la cartea "Powers of Ten": avem aici o călătorie prin univers – de la foarte mare, la foarte mic – din care rămâi mereu cu acelaşi stop cadru, pe care ţi-l reprezinţi însă de fiecare dată mărit de zece ori. Mai întâi vezi mulţimi de galaxii, apoi Calea Lactee, pământul, o ţară, un oraş, o grădină, apoi vedem o pereche ce şade pe iarbă, în final camera de luat vederi pătrunde în lumea microscopică, şi scoate particulele elementare la suprafaţă. Acolo poţi vedea în mod plastic puterea unei perspective mărite. Ceva absolut similar se întâmplă astăzi cu teroarea: efectele unei împunsături de ac capătă prin intermediul mass-media proporţiile unor fenomene interstelare. Acest lucru are poate de a face cu faptul că oamenii, în marele sistem de comfort al Vestului, râvnesc în mod constant după acea informaţie către care suntem programaţi antropologic: s-a arătat inamicul natural! Aşa cum existenţa corpilor pentru coagularea sângelui dovedeşte că organismul e pregătit pentru vătămări, tot astfel predispoziţia noastră de a trage alarma terorismului dovedeşte existenţa unei expectative apriorice a duşmanului. Ca moştenire a programării străvechi a mamiferelor pentru asemenea cazuri de stres, noi putem şi vrem chiar să ne simţim mobilizaţi de asemenea semnale.
DIE WELT: Prin reacţia la acest duşman SUA câştigă foarte mult: în Orientul Apropiat impulsionarea Irakului declanşează un val de liberalizare. Densitatea globalităţii nu trebuie să fie o stare de agregat de stopare, ci poate fi una de accelerare: acolo unde fiecare are de a face cu celălalt, schimbările se răspândesc rapid.
SLOTERDIJK: Răspândirile rapide de trenduri, cu alte cuvinte epidemiile, presupun densificări ridicate. Trebuie să înţelegem că oamenii aflaţi în asemenea situaţii aglomerate nu pot fi determinaţi să realizeze schimbări de comportament prin discuţii convingătoare sau prin forţă. Ei se schimbă pentru că epidemiile imitării succesului se mişcă prin corpul social. Deja la sfârşitul secolului XIX Gabriel Tarde a scris, prin cartea sa "Legile imitaţiei", o teorie a epidemiilor simbolice. Pe atunci societatea civilă nu era pregătită să privească într-o oglindă care îi arată pe indivizi ca pe nişte transmiţători vulgari ai unor viruşi mimetici.
DIE WELT: Democratizare ca şi contaminare?
SLOTERDIJK: Absolut. Chiar şi imitarea lucrurilor bune e un mecanism în care iluminismul se poate încrede. Şi pentru că contaminarea funcţionează bine într-o lume aglomerată, şi democratizarea poate avea loc mai uşor prin infecţie imitativă. Oricum spaţiul arab, dincolo de Al Jasira, nu a atins încă acel nivel de densitate care evidenţiază Vestul. O lipsă de densitate este totodată şi cel mai mare deficit structural al Africii. Are drept consecinţă faptul că exemplele bune nu se răspândesc suficient de repede, doar SIDA galopează.
DIE WELT: Dacă însă nu întreaga Africă ia parte la densificările globalităţii şi chiar şi în alte părţi milioane sunt ţinute departe de asta – cum putem vorbi despre o globalizare totală?
SLOTERDIJK: Teoria mea descrie globalizarea, în opoziţie cu interpretările curente, ca pe un fenomen fără precedent al excluderii. Lumea bunăstării tinde către crearea unui spaţiu interior cvasihermetic, şi anume fără a ţine seama de omogenitatea regională sau naţională. Eu numesc acest spaţiu "interiorul lumii capitalului". Mai cu seamă naţiunile mai tinere nu mai sunt concepute de mult în mod inclusiv. India de exemplu are astăzi probabil o zonă de bunăstare de cam 200 milioane de oameni, care pluteşte pe un ocean uriaş de trai mizerabil străvechi, de sorginte agrară. În China, e posibil ca reforma capitalistă a comunismului să fi atras în sfera ei de influenţă mai bine de 400 milioane de oameni, dar tot acolo 800 până la 900 milioane adastă într-o totală lipsă de perspective rurală. E tragic modul în care guvernul chinez încearcă să creeze o punte peste prăpastia care desparte cele două populaţii. Faptul că China reacţionează atât de aprins în chestiunea Taiwanului se datorează poate faptului că chinezii defulează într-un fel în afară problema sciziunii lor interne. Ei afirmă unitatea, pentru că aceasta nu mai poate fi dobândită decât la nivel imaginar.
DIE WELT: Chiar şi în Germania proliferează angoasele, dacă se trece de zona de comfort.
SLOTERDIJK: Într-adevăr, era marilor despovărări s-a încheiat. Multă vreme climei interne a Europei de Vest i-a fost asociat gazul ilariant al siguranţei sociale. În plus, şi astăzi respirăm aditivi ai consumismului în loc de aer, căci fără aceştia nu poţi porni nici o conjunctură. Venituri fără efort şi siguranţă fără luptă au fost vreme de jumătate de veac pâinea de fiecare zi a Europei, contribuind la determinarea climei interioare. Acum oamenii trebuie să înveţe prin suferinţă, că se poate şi cu mai puţin gaz ilariant şi mai mult efort propriu.
DIE WELT: "Consumism", "gaz ilariant" – ce vă preocupă de fapt: descrierea sau critica?
SLOTERDIJK: Încerc, după propriile-mi puteri, să pun lacăt la gură criticului din mine. E însă totuşi posibil ca moralistul să se amestece când şi când în alegerea cuvintelor, şi atunci folosesc expresii poate prea tari, dar dacă ar fi după mine, morala ar trebui să tacă până când munca de analiză este realizată.
DIE WELT: Participarea fenomenologică la eveniment poate duce la o pierdere sub aspectul sistematizării.
SLOTERDIJK: Tot ce se poate. Nu vreau să dau însă naştere la impresia că indiferenţa metodică spre care tind implică o nepăsare faţă de lucrurile însele. Sunt absolut convins de faptul că descriu lucruri explozive.
22 martie 2005, Die Welt
Traducere din limba germană
de Daniel Stuparu
