"Să ne aşezăm în grădină", spune blând, în timp ce îmi deschide poarta cu dungi albastre, deja uşor şovăielnic, cu chipul băzdat de cute - un adolescent îmbătrânit în bluejeans, desculţ şi ars de soare. De şaisprezece ani trăieşte înconjurat de vecini zgomotoşi într-o suburbie a Parisului, Chaville, la un mod lipsit de fast, aproape modest. Plimbările zilnice pe care le face în pădurea învecinată, care se întinde până la Versailles, îl liniştesc.
Îmi spune că a trecut la Biserica Ortodoxă sârbă în timp ce traversăm casa cu un singur etaj. Uneori participă la slujba de liturghie în Paris. Îmi arată apoi cu mândrie un alun sădit cu mâna lui, care depăşeşte acoperişul. În încăperi nu a mai făcut nimeni demult curat. Cea de-a doua soţie a lui, actriţa franceză Sophie Semin, locuieşte împreună cu fiica lor Léocadie în oraş. "Vorbim zilnic la telefon", spune Handke, "sau ne întâlnim şi luăm masa la un restaurant."
Aventuri amoroase? Demult nu mai e vorba de aşa ceva. Ultimul pas lateral (Katja Flint) se găseşte cu ani în urmă. "Din fericire instinctele încep să dea înapoi odată cu vârsta." Handke pune pe masă o carafă cu apă în care a stors o lămâie. Mai târziu bem şi un pahar de vin alb. Relaxat, aproape amuzat, acceptă – după ce subiectul Iugoslavia este concediat - să pălăvrăgim despre vechiul său „duşman“ Marcel Reich-Ranicki, acest papă al criticii literare care îl hărţuieşte de decenii.
În povestirea sa publicată în 1984, "Lecţia de la Sainte-Victoire", Handke îl compară cu un dulău căruia i se scurg „balele“ printre "colţi". Reich-Ranicki nu s-a simţit doar jignit, ci chiar ameninţat fizic. Simpatia poetului pentru dictatorul sârb va rămâne o notă de subsol a istoriei. Lupta lui împotriva criticului literar însă, dusă cu armele artei, va intra în istoria literaturii.
André Müller
Acum 20 de ani aveaţi de gând să vă petreceţi amurgul vieţii într-un cămin de bătrâni construit chiar de dv., să jucaţi cărţi cu prietenii şi să vă uitaţi pe geam după fetişcane.
PETER HANDKE: Poate că e încă prea devreme pentru asta.
În decembrie veţi avea 65 de ani.
HANDKE: Da, simţi că ţi s-a dat... cum se zice? Un termen scadent. Vârsta îţi dă mereu tot felul de griji. Nu ştiu dacă totul va fi până la urmă chiar atât de amuzant cum mi-am închipuit.
Aţi devenit pentru mulţi, de când aţi luat atitudine de partea preşedintelui iugoslav acuzat de crime de război, un obiect al urii.
HANDKE: Eram sigur că veţi începe cu asta.
Oamenii vă ocolesc pe stradă.
HANDKE: Da, o vreme aşa a fost. Am primit şi scrisori jignitoare sau de la editori care îmi scriau că acum nu vor mai putea vinde cărţile mele. Dar nu mă vait. Oricum mi se pare ciudat. Dar nu m-am simţit ostracizat. M-am gândit pur şi simplu că aşa trebuie să fie.
Aţi fost atacat şi corporal?
HANDKE: În timpul ultimului meu turneu de lecturi publice, în faţa teatrului din Frankfurt mă aştepta o trupă de bosniaci adunaţi pentru a protesta, cu sicrie după ei. Lectorul meu a spus: nu merge acolo! Cu toate astea m-am dus şi le-am zis să-mi lase adresele lor, să îi pot vizita. Au rămas consternaţi.
Într-un interviu cu săptămânalul croat "Globus" aţi afirmat că aveţi de gând să scrieţi un roman despre Milošević .
HANDKE: Aiurea!
Se mai spune acolo că v-aţi fi dus la înmormântarea lui din Požarevac pentru a vă inspira din atmosfera locului în care se născuse.
HANDKE: E o prostie fără margini! Întreg interviul cu pricina fusese inventat. A fost aici o reporteriţă drăguţă, care m-a întrebat de la bun început cum puteam să mă împac cu ideea că Dubrovnik fusese distrus. Dar Dubrovnik nu a fost distrus. Doar cartierele mărginaşe au fost mitraliate. În oraşul vechi abia dacă au căzut pe ici pe colo câteva ţigle.
Care a fost adevăratul motiv al prezenţei dv. la înmormântarea lui Milošević?
HANDKE: Se poate citi acest lucru, l-am spus deja public.
Voiaţi să vă luaţi rămas bun de la ţara al cărei preşedinte a fost acesta.
HANDKE: Exact.
În cuvântarea pe care aţi ţinut-o aţi afirmat: "Văd. Aud. Simt. Îmi amintesc. De aceea mă aflu astăzi aici, aproape de Iugoslavia, de Serbia, de Slobodan Milošević."
HANDKE: M-a scandalizat şi faptul în care s-a relatat în massmedia despre moartea sa. Trebuie să am grijă să nu îmi ies din sărite dacă mă gândesc, bunăoară, la felul în care a scris despre asta Eric Fottorino, care între timp a devenit editor la "Le Monde". Acesta l-a citat pe poetul portughez Fernando Pessoa, care spune în a sa „Carte a neliniştii“, că inima, dacă ar putea gândi, ar înceta să mai bată. Ca atare, Slobodan Milošević trebuie să fi început în sfârşit să gândească, de când inima lui a încetat să mai bată, în celula unei inchisori. Atunci m-am gândit că a te folosi de un mare poet pentru a urina pe moartea cuiva este cel mai oribil lucru. Acest gen de indivizi care se dau drept prieteni ai poeziei îi sunt de fapt cei mai mari duşmani.
Da, dar...
HANDKE: Nici un "dar"!
Vă autodenumiţi un prieten al Serbiei. Relatarea dv. despre o călătorie prin această ţară poartă subtitlul „Dreptate pentru Serbia". Dar poporul sârb l-a îndepărtat singur pe Milošević şi l-a dat benevol pe mâna tribunalului pentru criminalii de război de la Haga.
HANDKE: Era suficient că nu l-au mai ales. Faptul că l-au şi dat pe mâna altora, va rămâne o ruşine veşnică pentru Serbia.
Scriitoarea sârbă Biljana Srbljanović spune că nu aveţi idee despre ce vorbiţi. Milošević i-ar fi lăsat pe opozanţi să fie împuşcaţi în plină stradă.
HANDKE: Nu e deloc adevărat. În Iugoslavia exista o presă liberă. Dar mai exista şi embargoul economic occidental, prin care au luat naştere structuri de tip mafiot. Aceste mici grupări mafiote se răfuiaiu între ele. Ce legătura are Milošević cu asta?
Nu fac decât să întreb.
HANDKE: Să afirmi aşa ceva e pur şi simplu o neruşinare. Fata asta a fost plătită în timpul războiului NATO împotriva Iugoslaviei de către Spiegel (publicaţie care susţinea războiul) să ţină un jurnal al acestei perioade. Iar ea scria, pe când bombele cădeau în jur, că nu e nimic periculos, doar ici-colo nişte sticlă spartă. Adevărul e că în acest război au murit mai bine de o mie de sârbi. Iar această femeie este o târfă a vestului. Nu o pot numi altfel.
Mai spunea că regretă faptul că, în loc să mergeţi la înmormânarea lui Milošević, nu aţi participat cu un fluier la manifestarea veselă din Beograd prin care se arăta că Serbia nu este îndoliată.
HANDKE: Să-şi bage fluierul exact în...
Poftim?
HANDKE: Nimic.
De ce nu terminaţi propoziţia?
HANDKE: Puneţi şi Dv. trei puncte acolo.
O mare parte a sârbilor se distanţează între timp de Dv.
HANDKE: E şi firesc acest lucru. Întotdeauna există păreri pro şi contra.
De unde obţineţi dv. informaţii?
HANDKE: Despre ce?
Depre faptul că Milošević nu e răspunzător de aceste crime.
HANDKE: Păi sunt şi eu mafiot. Am fost plătit de către serviciul secret de informaţii sârb.
Vă arde de glume.
HANDKE: Chiar deloc. Mi-am luat nişte pantofi noi din acei bani. Dar să terminăm cu prostiile! Slobodan Milošević nu a fost marele ticălos prezentat în mass-media. Uitaţi-vă la ce a scris fostul preşedinte din Bosnia-Herzegovina, Izetbegović, în cartea sa "Declaraţia islamică"! Acolo prezintă structura unui stat islamic. Despre preşedintele croat anterior, fascistul de Tuđman, se ştiu lucruri şi mai urâte. Ăştia sunt adevăraţii ticăloşi. Dar aceştia au avut parte de sprijinul Occidentului.
Politicienii occidentali care au girat desfiinţarea Iugoslaviei prin recunoaşterea Sloveniei şi Croaţiei, mai cu seamă ministrul de externe german de pe atunci, Hans-Dietrich Genscher, ar fi după părerea dv. adevăraţii criminali.
HANDKE: Da, încă mă mai enervez şi în ziua de azi când vorbesc despre asta. Până în ziua de astăzi am rămas implicat pasional în această chestiune. Asta e situaţia. Poate că e o boală. Dar cred că există boli mai grave decât boala mea pentru Iugoslavia.
Iugoslavia socialistă care reunea în sine cele mai diferite popoare şi religii era idealul Dv. politic.
HANDKE: Aproape, se poate spune asta. Îmi place foarte mult cuvântul ăsta, „aproape“. Era aproape un ideal despre cum ar putea fi un stat. Eu am încă convingeri relativ socialiste, poate datorită originii mele şi pentru că datorez socialiştilor austrieci faptul că am primit o bursă pe când eram student. Mi se părea pe atunci aproape un dar, nătăfleţul de mine.
Ah!
HANDKE: Azi abia dacă se mai ştie faptul că socialismul iugoslav era cu totul altfel decât cel sovietic. Era un socialism utopic. Deşi s-au comis şi nedreptăţi pe vremea lui Tito, putea ieşi totuşi ceva de acolo, dacă economia nu ar fi avut ultimul cuvânt. Capitalismul însă a învins. Iar peisajul cultural pe care eu îl iubesc, aşa numita Europă Centrală, a fost redus la o idee politică. Aici a fost greşeala. În ziua de azi mulţi sârbi nu fac decât să valseze într-una, doar-doar vor ajunge să aparţină acestei Europe Centrale. E groaznic. Oribil!
Dar aţi spus-o chiar Dv.: "Iubesc economia de piaţă".
HANDKE: Asta am spus-o în "Neue Züricher Zeitung".
Aţi devenit capitalist între timp?
HANDKE: Dacă doriţi... dar nu e chiar aşa. Substantivele precedate de formulări de genul „este“ nu sunt valabile în cazul meu. Sunt un prieten al verbelor. În clipa în care îmi aplicaţi un susbtantiv ca pe o etichetă, el deja nu mai reflectă realitatea. Până şi termenul de "autor" sau "scriitor" îl puteţi scoate din discuţie. Nu sunt un scriitor, ci scriu, am scris, voi fi scris.
În romanul dv. "Pierderea imaginii" descrieţi banii ca pe un element viu.
HANDKE: Da, cumpărarea, vânzarea, schimbul de bani. Când simt că nu mai am aer, la sfârşitul unei zile, seara sau după-amiaza târziu, ies la cumpărături după tot felul de nimicuri - o gumă de şters, o cremă Nivea, o bucată de sfoară, un fir roşu...
Deci cumpăraţi câte un lucru de care nici măcar nu aveţi nevoie?
HANDKE: Se mai întâmplă. E un proces care mă revitalizează, când dă melancolia peste mine.
Suferiţi de depresii?
HANDKE: Nu, melancolia e melancolie. E un cuvânt ce nu poate fi înlocuit cu altul, aşa cum o roză este o roză.
Melancolia v-a însoţit toată viaţa.
HANDKE: Da. Îmi stă în fire. Pe când eram copil îmi doream mereu să devin melancolic. Să mă aşez pe un bolovan şi să nu mă mai ridic de acolo. Dar până în prezent nu mi-a reuşit. Melancolia mea este temporară. Un soi de paralizie momentană dacă vreţi.
Aţi încercat să luptaţi împotriva acesteia cu tablete?
HANDKE: Am luat o vreme ceva de genul ăsta, Tranxilium se numea, prescris de un medic din Salzburg , pe când scriam la cartea mea "Lenta întoarcere acasă". Mă temeam adesea de moarte pe atunci, pentru că am o problemă cu inima. Îmi auzeam mereu inima bătând. Lucru care nu a încetat prin acest medicament, dar mintea mea a fost distrasă. Îmi simţeam inima, dar la nivel mental aveam impresia că îi aparţine altcuiva.
Nu aveţi însă doar această problemă cu inima...
HANDKE: Ce mai am?
Sunteţi daltonist.
HANDKE: Nu disting roşul şi verdele, dar pe celelalte culori le văd chiar mai intens.
Tăiţeii galbeni din piaţa din Beograd de exemplu, pe care i-aţi descris în cartea dv. de călătorii din 1996.
HANDKE: Da, galbenul îl disting cu claritate.
Dar cum aţi distins căpşunile de pe crestele din Srebrenica, locul celor mai mari orori de război de la cel de-al doilea război monidal încoace?
HANDKE: Erau căpşuni din Balcani, de un roşu intens. Ca să văd în schimb căpşunile sălbatice care cresc la mine în grădină, trebuie să mă aplec până jos.
Vi s-a reproşat ulterior faptul că aveaţi vreme să descrieţi tăiţei şi căpşuni într-o ţară devastată de război.
HANDKE: Da, m-a mirat acest lucru. Nu mă aşteptam la asta. Pe atunci peste tot te loveai de acest limbaj gazetăresc totalitar, care nu mi se potriveşte deloc. Mereu se spune că limbajul poetic este căutat, artificial. De fapt e singura limbă nefasonată, atunci când există sentiment. În mod excepţional, întâmplarea a făcut să am parte de câteva trăiri puternice în această călătorie.
Bine, nu latura poetică vi s-a reproşat...
HANDKE: Ba da, ouăle galbene, tăiţeii, copacii înfloriţi, mierea sălbatică...
Pe cititori i-a revoltat conţinutul.
HANDKE: Asta a venit abia mai târziu.
Ar fi trebuit să relataţi despre...
HANDKE: Aveţi de gând să îmi daţi sfaturi?
...ce era mai degrabă „gri“ în acea zonă.
HANDKE: Nu accept nici un fel de sfaturi pe care nu le-am cerut.
Deja în 1979 spuneaţi, în cuvântul de mulţumire cu ocazia decernării premiului Kafka: "Sunt orientat, în eforturile mele de a-mi determina matricea proprie, către frumos, frumosul zguduitor, către zguduirea prin frumos."
HANDKE: Vedeţi Dv., uneori în cuvântările pe care le-am ţinut am susţinut programatic şi lucruri pe care astăzi nu le-aş mai spune chiar la fel. Alţii însă s-au contrazis mult mai abitir decât mine, cum ar fi Brecht. În comparaţie cu Brecht sunt mic copil, cum se spune.
Deci descrierea frumosului rămâne în continuare dezideratul dv.
HANDKE: A frumosului problematizant, da. Trebuie să doară, vedeţi dv.? Dacă frumosul nu doare, îl poţi cumpăra la colţ de stradă. Trebuie să poţi simţi condiţia umană în ceea ce scrii, viaţa şi moartea, perisabilitatea şi veşnicia. Cu cât e ceva mai frumos, mai profund şi mai adevărat, cu atât e mai dureros. Doare să ştii că trebuie să mori, că într-o bună zi nu vom mai putea citi, iubi sau merge la cules de ciuperci.
Poate că există ciuperci şi pe lumea cealaltă.
HANDKE: Ce aberaţie! Auzi, ciuperci pe lumea ailaltă!
În ultimul nostru interviu m-aţi făcut „idiot“.
HANDKE: Nici nu meritaţi altceva.
Astăzi aceste jigniri nu mă mai afectează prea tare, pentru că ştiu că nu puneţi patimă în astfel de situaţii.
HANDKE: Ce-i drept. Există în mine un anume sentiment de fraternitate pe care nu îl pot epuiza prin scris. Înainte, când eram mai tânăr, tăbăram pe câte un individ sau altul la modul agresiv. Ajungeam să îmi doresc să îl distrug, să nu mai am nimic de a face cu el. Dar atunci s-au găsit câte unii care, pe bună dreptate, şi-au dorit să mă distrugă pe mine.
La cine vă referiţi?
HANDKE: Să lăsăm asta!
La Marcel Reich-Ranicki, "duşmanul dv. din Germania"?
HANDKE: Nu am duşmani.
În cartea dv. "Un an în golful nimănui" aşa îl numiţi.
HANDKE: Numai că asta e un lucru lipsit de importanţă. Daţi-mi pace cu nonsens! Mă bucur că nu mai trebuie să mă gândesc de mult la acel sărman individ.
El crede că vreţi să îl omorâţi.
HANDKE: De "omorât" nu a fost nicicând vorba. Asta a spus-o scriitorul Rolf Dieter Brinkmann în anii '60. În cadrul unei discuţii cu acest personaj a spus că l-ar împuşca mai degrabă cu o mitralieră.
Dv. aţi spus doar că nu aţi regreta moartea lui, dacă ar fi să dea ortu' popii.
HANDKE: Nici azi nu sunt de altă părere.
Dar se pare că va trăi mai mult decât dv.
HANDKE: De ce nu? Îi doresc numai bine.
Îl cunoaşteţi personal?
HANDKE: L-am întâlnit cândva la Târgul de Carte de la Frankfurt, ultima oară când am fost acolo. Atunci a trecut la un moment dat pe lângă mine şi a spus: "Domnule Handke, cum mai merg treburile?" De atunci îi întreb şi eu pe toţi cei care îi întâlnesc acelaşi lucru.
Iar acum vă întreb eu pe Dv.
HANDKE: Vreţi să îmi daţi zece euro de pomană?
Anul trecut v-aţi apărat atunci când mai întâi premiul Heine, în valoare de cincizeci de mii de euro, v-a fost acordat de către juriu, iar ulterior v-a fost retras de către consiliul oraşului Düsseldorf.
HANDKE: Da, îmi doream acel premiu.
Aveaţi nevoie de bani?
HANDKE: Daţi-mi voie să mă gândesc o clipă...
Matthias Matussek se întreba în "Spiegel" dacă nu cumva aţi fi la strâmtoare, financiar vorbind.
HANDKE: Mă simt măgulit.
De ce?
HANDKE: Pentru că ai o senzaţie extatică atunci când te loveşte sărăcia. La modul serios însă, ca şi copil şi adolescent am trăit-o pe pielea mea, şi teama de a fi încercat din nou de pauperitate a jucat un anumit rol în viaţa mea, pentru că nu îmi doresc să fiu întreţinut de o femeie sau de vreun editor, precum Wolfgang Koeppen, care din clipa în care a încetat să mai scrie, a devenit dependent de Siegfried Unseld. De fiecare dată când mă vizita Unseld, se văita mai în glumă mai în serios că trebuie să îl plătească pe Koeppen. Atunci mi-am zis că nu vreau să sfârşesc aşa, şi mi-am făcut o asigurare de viaţă, încât de la şaizeci de ani primesc o pensie de o mie de euro pe lună. În felul ăsta, sper că voi evita ce e mai rău.
De ce nu aţi păstrat pentru dv. cele cincizeci de mii de euro ale alternativei la premiul Heine iniţiate de „Ansamblul din Berlin“?
HANDKE: Acest lucru a fost clar de la bun început.
Aţi cedat banii unei enclave sârbeşti din Kosovo.
HANDKE: Da, dar asta nu a redus din impertinenţa celor care afirmau înainte că nu mă interesează decât banii. Se pare că în anumite reviste precum "Spiegel" ruşinea, dacă ar fi să parafrazez finalul din „Procesul“ lui Kafka, nu a supravieţuit.
În 2005 spuneaţi că „în principiu“ nu veţi mai accepta nici un fel de premiu.
HANDKE: Corect.
De ce aţi fi acceptat totuşi premiul Heine?
HANDKE: Se pare că aveam nevoie de acei bani. Dar acum vă spun clar: de aici înainte nu mai accept nici un premiu.
Cine ştie...
HANDKE: Mai ştiţi dv. vreunul?
Premiul Nobel.
HANDKE: Da, dar atunci vă rog, pentru fizică, pace şi literatură, toate trei la un loc ar fi grozav! Lăsând gluma la o parte, părerea mea este că premiul Nobel, cel puţin cel pentru literatură, de mult nu mai înseamnă nimic. Laureaţii ar trebui să dea banii înapoi fundaţiei Nobel, ca să poată face arme ca la început.
Sunteţi pus pe şotii, dar de fapt sunteţi amărât.
HANDKE: Credeţi?
Frank Schirrmacher vorbea în Frankfurter Allgemeine despre "forma supremă de demontare socială" legat de faptul că vi s-a retras recunoaşterea premiul Heine.
HANDKE: Da, numai că tocmai cei de la FAZ sunt răspunzători pentru asta. Mai întâi au provocat această negare a recunoaşterii premiului, iar apoi şi-au retras cu inocenţă afirmaţiile şi au început să facă pe democraţii. Prietenul meu, editorul Michael Krüger, mi-a spus cândva în treacăt că ziarul vrea mereu să aibă dreptate...
Ca şi dv.!
HANDKE (ia o lingură de pe masă şi se face că aruncă cu ea după mine, după care o pune la loc): Voiam să spun că acest ziar vrea să aibă mereu dreptate, şi din pricina asta ajunge să comită o serie întreagă de nedreptăţi.
Mai cu seamă „verzii“ s-au exprimat agresiv împotriva faptului de a vi se decerna premiul Heine.
HANDKE: Da, pentru că sunt nişte inculţi. Nici unul din ei nu citeşte, sau aproape nici unul. O fac şi ei din când în când, la modul strategic. Există oameni care citesc o carte şi gata, deja au epuizat subiectul, ca şi cum lectura nu ar fi decât o modalitate de a înlătura cartea, ca un obstacol.
Într-un interviu cu revista austriacă "News" spuneaţi - făcând aluzie la fraza lui Brecht, „pântecul din care se târăsc este încă rodnic“ - că pentru dv. cei de azi care se târăsc şi ies la iveală nu sunt radicalii de dreapta, ci - vă citez - „verzii, individul ăla care e cancelar federal şi ministrul bombelor“, prin care făceaţi referire la Gerhard Schröder şi Joschka Fischer.
HANDKE: Am spus acest lucru, pentru că Milošević a fost comparat cu Hitler şi s-a vorbit de lagăre de concentrare sârbeşti. Dar istoria nu se repetă. Monstruosul împrumută mereu forme noi. Pântecul rodnic nu dă naştere la aceleaşi forme, ci astăzi tot ce e mai oribil apare sub chipul umanitar şi zâmbitor al „democraţiei“, invocând mereu „verdele“. Cam asta încercam să spun acolo.
Vă simţiţi neînţeles?
HANDKE: Nu e vorba de neînţelegere. Ci de...
Ură?
HANDKE: Da, poeţii sunt urâţi dintotdeauna.
Ar fi un frumos cuvânt de încheiere.
HANDKE: Beţi un pahar de vin împreună cu mine?
Voiam să vă mai povestesc ceva legat de o păţanie de-a mea cu „duşmanul dv. din Germania“ .
HANDKE: Între timp eu voi asculta vântul.
Într-un interviu pe care l-am realizat cu câţiva ani de zile în urmă împreună cu Ranicki, acesta aştepta mereu să îi pun o întrebare care mie nu îmi venea deloc în minte. În final însă a izbucnit: zicea că e urât de atâta lume pentru că e evreu. Că ar fi înconjurat de antisemiţi, printre care v-aţi număra şi dv.
HANDKE: Aţi terminat?
Nu, voiam să spun cât de deplasat mi se pare ca cinvea să vă ia drept anitisemit.
HANDKE: Evident.
În romanul dv., „Chinezul durerii“, eroul omoară un neonazist care desena zvastici cu un spray pe trunchiuri de copaci. "Acest simbol", scrieţi dv. acolo, "este întruchiparea întregii mele tristeţi."
HANDKE: Da, genocidul împotriva evreilor rămâne şocul fundamental al vieţii mele. Am să vă povestesc o istorioară care nu e lipsită de legătură de păţania dv. cu acel om.
Reich-Ranicki.
HANDKE: La puţin timp după ce am publicat cărţile despre Iugoslavia, în Austria a venit la putere guvernul de extremă dreapta format din partidul lui Haider şi partidul austriac al poporului (ÖVP), de convingeri conservatoare, şi atunci în Franţa, ţară în care locuiesc de mult timp, şi-a arătat chipul o veche duşmănie faţă de Austria. Există duşmănii între popoare care durează de secole, şi în respingerea guvernului austriac lumea s-a grăbit să includă şi poporul austriac, ca şi cum toţi austriecii ar fi fost de partea acestui guvern. Atunci am spus într-un interviu cu un ziar francez, acum dacă tot aţi bombardat Beogradul, de ce nu bombardaţi şi Viena? Acolo am fost patriot. Între patriotism şi naţionalism există o diferenţă, patriotul reacţionează doar când ţara lui este atacată.
Deşi aţi reacţionat la un mod ironic.
HANDKE: Adevărul e că exprimarea mea nu era nelipsită de o anume maliţiozitate. Mi-am spus, căcănarii ăştia de franţuji habar n-au de nimic. Nici un popor european nu e atât de ignorant ca francezii, lăsând la o parte excepţiile. Atunci am simţit că am totuşi ca austriac o anume vână de patriot. După care, evident, s-a scris că aş fi un acolit al lui Jörg Haider, ceea ce e la fel de ridicol ca şi faptul de a mă cataloga drept antisemit.
Indiferent ce spuneţi, tot nu e bine.
HANDKE: Da, ciudat.
De ce credeţi că mărturisirea lui Günter Grass cu privire la apartenenţa sa de tinereţe la Wafen-SS a făcut vânzările lui mai degrabă să crească?
HANDKE: La asta ar trebui să răspundeţi dv.
Aţi numit felul în care şi-a făcut mărturisirea un fel de „dreptate personală“, iar pe el o ruşine pentru breasla scriitorilor.
HANDKE: Da, însă a existat o vreme în care îl simpatizam cu adevărat. La treizeci de ani, Grass era genial. Se întâmplă mai rar să iei lumea pe sus aşa, din zbor. Iar lumea a venit în întâmpinarea lui, se poate spune asta. După care însă nu a făcut decât să imite acest zbor în permanenţă, şi asta e mai rău decât dacă ar fi încetat să mai scrie. Nu a evoluat deloc, nu a trecut prin nici un fel de transformări. Un artist oferă o paradigmă umană demnă de luat înseamă doar dacă poţi decela pornind de la opera lui felul în care trece prin viaţă. Trebuie să treacă prin câteva transformări radicale, chinuitoare. În cazul lui Goethe acest lucru e cât se poate de evident. Grass însă a fost promovat prin succesul lui neaşteptat drept figură oficială a literaturii germane, şi de atunci nu a făcut decât să se imite într-una.
Lucru de care dv. aţi încercat să vă feriţi.
HANDKE: Exact. Nu sunt o persoană publică. Sunt un idiot, în sensul grecesc al termenului – un individ ce nu poate fi definit printr-o apartenenţă de un fel sau altul. În spaţiul public nu găsesc niciodată modalitatea corectă de a mă raporta la fiinţa mea ca scriitor, deşi succesul m-a răsfăţat şi pe mine multă vreme. Dar m-am simţit mereu aproape vinovat pentru asta. În corespondenţa mea cu poetul Nicolas Born folosesc expresia "îmi cer scuze". Când am primit prima oară o mie de mărci pentru o lectură publică, aproape că mi-a fost ruşine.
Aţi rămas cu picioarele pe pământ, nu v-aţi desprins de realitate.
HANDKE: Ba da, pentru o perioadă am cam uitat de unde am plecat, imaginându-mi într-un periculos act de megalomanie că aş fi în vreun fel unic. Lui Bruno Ganz i-am spus atunci o chestie stupidă: "Sunt un mare scriitor!" Lucru ce nu a rămas neamendat, pentru că limbajul aproape că m-a părăsit. Un fel de lecţie venită de sus, aş zice.
În ultima dv. piesă de teatru, „Urmele rătăciţilor“, se poate citi: "Mereu mi-am dorit să fiu un erou... şi ce am devenit? Un mercenar, un ins bun de nimic. Un criminal prea şovăielnic pentru a ucide. Un maniac fără victime, un rătăcit, un anemic, un personaj marginal lamentabil."
HANDKE: Mă rog, astea sunt exagerări. E necesar să exagerezi lucrurile ca scriitor, pentru a le sublinia mai pregnant. Lucru ce devine o pradă uşoară pentru jurnaliştii care folosesc aceste lucruri împotriva ta.
Nu v-aţi dorit să fiţi erou?
HANDKE: Ba da, evident că întotdeauna mi-am dorit să fiu un erou.
"Voi încerca oare şi eu să mă autoproclam Dumnezeu?" vă întrebaţi în cartea dv. autobiografică, "Un an în golful nimănui".
HANDKE: Aia nu este o carte autobiografică, ci una epică, şi fiece epos e un joc ce se dilată şi se îngustează în acelaşi timp. Nu sunt Homer, nu am un Ulise şi nici o Troia. Nu pot relata decât problematicul, povestea tensionată a păcii, înţelegeţi? Am scris cândva o piesă care se numea "Pe deasupra satelor". Există acolo o frază absolut halucinantă: "Pacea eternă este totuşi posibilă." Pe de-o parte pare o tâmpenie, pe de alta, această frază revine mereu în mintea mea. Am nevoie de ea. Mi-a ieşit în întâmpinare ca o poamă rară, din care mă hrănesc. De fapt, asemenea lucruri nu pot fi spuse, nici eu nu am spus-o decât o singură dată. Tehnica mea de a scrie ţine de învăluire, e mai degrabă indirectă. De multe ori nu fac decât să schiţez câte-o idee şi fac un ocol larg înainte de a ajunge la ce am de zis, pentru că ştiu că nici nu poate fi spus aşa cum îmi doresc. Dar de aceată dată l-am spus totuşi.
Drept consolare?
HANDKE: Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Mă puteţi hăitui cu acest cuvânt. Literatura nu are nimic de a face cu consolarea. Această frază a venit pur şi simplu spre mine. Nu demult mi s-a întâmplat ceva similar în Viena, pe Mariahilferstraße. Era dimineaţă devreme, şi dintr-o dată mi-a trecut prin cap ideea că toţi oamenii care trec pe lângă mine sunt frumoşi, că au ochi frumoşi. E o chestie la fel de stupidă ca şi cea cu pacea eternă. Dar mi-a venit această idee. După mine, doar aceste fulguraţii contează în literatură. Restul nu e decât capriciu.
O spuneţi atât de apodictic.
HANDKE: Mă luaţi peste picior?
Cine stă de vorbă cu dv. se teme întotdeauna că ar putea spune ceva greşit.
HANDKE: Sper! Sunt un individ destul de iritabil. Iritabilitatea mea însă mă face pe de-o parte maliţios, ceea ce poate merge până la dispreţ, pe de alta deschis faţă de frumosul pe care alţii îl trec cu vederea.
Într-un interviu cu Peter Hamm spuneaţi că un bun scriitor trebuie să fie şi un om bun.
HANDKE: Corect. Sau mai exact: un scriitor trebuie să facă bine. Nu neapărat lucruri bune, dar bine. Să facă bine aşa cum un lucru îţi face bine. O carte face bine. Un om poate face bine chiar dacă nu face nimic bun. A face bine este idealul meu.
Pe care nu îl atingeţi.
HANDKE: Ba da, asta e meseria mea.
Nu sunt aşa de sigur că ştim întotdeauna ce face şi ce nu face bine altora.
HANDKE: În fine, nici nu vorbeam de dv. Nu faceţi bine deloc...
Îmi daţi voie să râd?
HANDKE: Sunteţi un nebinefăcător.
Mă mir că treceţi drept un personaj lipsit de umor.
HANDKE: Şi eu. Nu e deloc adevărat. Ce-i drept că nu sunt exagerat de hazliu, asta ar fi groaznic. Umorul autentic este o umbră a tragicului, a disperării. Dacă umorul apare de unul singur, mă loveşte o tristeţe de moarte.
Trăiţi cu plăcere?
HANDKE: O, da!
Mereu?
HANDKE: Dacă am chef să trăiesc, trăiesc intens. Viaţa e o datorie până la urmă, cred.
V-ar plăcea să trăiţi veşnic?
HANDKE: Să zicem că da, dacă raţiunea, dorul şi visele ar rămâne. De ce nu? Trebuie doar să ne ferim de a ne reprezenta în vreun fel acest lucru, aşa cum mă feresc de a-mi imagina în vreun fel ce ne aşteaptă dincolo. Când a murit anteriorul papă catolic, polonezul, a cărui moarte a fost un eveniment cât se poate de public, m-am gândit că o să rămână mască. În cazul lui am simţit că după moarte nu te aşteaptă nimic. Dar poate că în cazul altora e altfel. Ne dizolvăm în albastru sau în roşu, sau în verde, dracu' ştie...
Cum v-ar plăcea să muriţi?
HANDKE: Asta vă pot spune: fie la masa de scris, cu creionul în mână, sau în timp ce salvez pe cineva, dintr-un incendiu bunăoară, dintr-o casă în flăcări.
Interviu realizat de André Müller
Publicat în "Frankfurter Rundschau" la 31 august 2007
Traducere din limba germană de Daniel Stuparu
