Ultimul dv. roman, Moartea la Roma, a apărut în 1954. După care v-a reuşit această unică performanţă, de a ridica tăcerea la rang de creaţie literară.
WOLFGANG KOEPPEN: Nu mie mi-a reuşit acest lucru. Au avut alţii grijă de asta.
Citez: „Wolfgang Koeppen este unul dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Aceasta, printre altele şi datorită faptului că a tăcut atât de mult, şi poate că va tăcea încă multă vreme de aici înainte.”
KOEPPEN: Dv. aţi scris treaba asta?
Nu, a apărut în ziarul Frankfurter Rundschau.
KOEPPEN: Dumnezeule, au fost destui scriitori care ani la rând nu au scris nimic, sau au avut inspiraţia să moară la timp. Mă deranjează faptul că sunt mereu întrebat: când apare noul dv. roman? Culmea e că tocmai lucrez la unul. Se numeşte Vaporul. Din păcate, nu prea îmi place ce a ieşit până aici. Aş fi renunţat de mult la el dacă Siegfried Unseld, editorul meu, nu ar fi insistat să continui. Făcusem o călătorie cu vaporul, şi când m-am întors i-am povestit lui Unseld ce mi s-a întâmplat. Era să moară de râs când a auzit.
Aţi anunţat dv. multe romane, aţi făcut publice chiar şi titlurile lor, În ţărână cu toţi camarazii Brandenburgului, Tasso, Un bal mascat...
KOEPPEN: Aşa este.
În 1970 doreaţi să descrieţi sfârşitul Europei.
KOEPPEN: De asta nu îmi aduc aminte.
Nu mai vedeţi sensul scrisului? Ce v-a determinat să vă opriţi?
KOEPPEN: Ăsta nu e un motiv să te opreşti din scris, pentru că oricum nimic nu are sens. Dacă aş avea o viaţă normală şi o meserie obişnuită, nu aş găsi acest lucru mai puţin absurd. Nu sensul îl aştept. Scrisul poate fi însă uneori o arcă a salvării, pe această mare a lipsei de sens.
Suportaţi existenţa fără a scrie?
KOEPPEN: Chiar foarte bine. Există zile de melancolie, dar şi acelea pot fi frumoase. Poate că ar trebui să fac ca Thomas Mann, care în fiecare zi la ora opt se aşeza la masa de scris, indiferent dacă avea inspiraţie şi poftă de scris sau nu. Pentru asta însă îmi lipseşte disciplina. Pentru mine munca este un blestem, în sens biblic. Cu sudoarea frunţii îţi vei câştiga pâinea. E o povară pusă de altcineva în spinarea noastră. Dar cumva trebuie să o scoatem la capăt.
Editorul dv. însă vă pune lunar la dispoziţie o sumă ce depăşeşte de departe vânzările din cărţile dv.
KOEPPEN: Corect.
Şi nu vă faceţi procese de conştiinţă?
KOEPPEN: Câtuşi de puţin.
Dar ştiţi ce crede editorul dv.?
KOEPPEN: Nu am discutat cu el despre asta.
În ziar stătea scris că aşteaptă din partea dv. un Ulise german.
KOEPPEN: Pentru numele lui Dumnezeu, scoateţi-i chestia asta din cap.
După legile economiei de piaţă, sunteţi o investiţie proastă, ce îl va duce lent spre faliment.
KOEPPEN: Şi ce treabă am eu cu economia de piaţă? Unii scriitori şi-au rezolvat problema financiară din naştere. Flaubert, Proust, Gide au fost moştenitorii unor averi considerabile. E şi asta o variantă. Musil în schimb s-a aflat într-o situaţie similară cu a mea. De fapt, o vreme i-a mers chiar mai rău. Rowohlt se văita într-una - ceea ce Unseld nu face - că trebuie să îl finanţeze pe domnul Musil până la sfârşitul zilelor. Un autor este pentru un editor o investiţie va banque. Într-o bună zi, banii se vor întoarce la editură, uneori însă abia după moarte. Dar chiar aşa mulţi bani nu îmi dă el mie, staţi liniştit. M-aş bucura să primesc mai mulţi. Mi-ar plăcea să pot zbura la New York atunci când poftesc, ceea ce nu îmi permit în clipa de faţă.
Dar pentru asta ar fi suficient să terminaţi romanul.
KOEPPEN: Tocmai aici e problema, că nu văd o continuare.
Câte pagini aveţi până în clipa de faţă?
KOEPPEN: Cam o sută cincizeci.
Suficient! Nu vă rămâne decât să scufundaţi vaporul, şi Unseld e fericit.
KOEPPEN: Aveţi dreptate. M-am gândit şi eu la varianta asta.
E adevărat că în tinereţe vă obseda ideea de a scrie cărţi groase?
KOEPPEN: Da, un lucru pueril de altfel. Eram redactor la Berliner Börsen Courier şi începusem să lucrez la o carte, Memoriile unui bătrân de nouăzeci de ani. Manuscrisul însă a fost ars în timpul războiului. Îmi imaginam pe atunci că dimineaţa urma să mă aşez ca un sclav la masa de scris, iar după-amiaza aveam să savurez viaţa unui boem. Aşa a apărut primul meu roman, O iubire nefericită. Asta era în 1933, în acel an înfiorător, în care mai exista totuşi o brumă de libertate. Cei mai mulţi nu credeau că lucrurile aveau să ia o turnură atât de proastă. Eu însă am rămas sceptic. Mi-am dat seama imediat că Hitler avea să reinstaureze războiul.
Aţi scris lucrul ăsta?
KOEPPEN: Nici nu mai era posibil. În 1934 am emigrat în Olanda. Redactorul de carte al editorului meu de pe atunci (Cassirer), Max Tau, a venit la mine şi a insistat să mai scriu un roman. De aici a ieşit Zidul se clatină. Cartea începe cu prezentarea unor scene de barbarie într-o ţară din Balcani. Lucrurile erau deja clare.
Cu toate astea, naziştii au trecut cu vederea această carte.
KOEPPEN: Pentru că nu au citit-o.
Nu e chiar aşa. A existat şi o reeditare.
KOEPPEN: Da, pentru că Cassirer era evreu, şi editura lui a fost desfiinţată. Aşa se face că în 1939 cartea a reapărut sub titlul idiot de Datoria. Nu mi-a convenit acest lucru. Dar ce puteam să fac?
De ce v-aţi întors în Germania în 1938?
KOEPPEN: Din raţiuni de ordin financiar. Încasările din vânzarea cărţilor mele nu puteau fi administrate aşa, iar eu în Olanda nu câştigam nimic. Mai târziu s-a spus că odată cu izbucnirea războiului m-aş fi grăbit să mă înrolez. Dar nu am fost nici măcar o zi din viaţa mea soldat. Asta a fost o minciună sfruntată. Ca şi alţi autori de pe vremea aceea, m-am orientat către industria filmului şi am început să scriu scenarii. În 1944, când mi s-a cerut să mă ocup de materialul pentru un film pe linie de partid, m-am dat la fund. Ultimul an de război l-am petrecut ilegal în beciul unei case.
În 1982 Karl Prümm, specialist în ştiinţele audiovizualului, a scris în revista literară Schreibheft: "Încrâncenarea cu care Koeppen combate până astăzi disculparea şi inocentarea trecutului nazist, e cu siguranţă marcată hotărâtor de recunoaşterea dureroasă a cât de aproape de latura seducătoare a naţional-socialismului se aflau propriile sale idealuri."
KOEPPEN: Scuzaţi-mă, dar acest om este un idiot.
El spune că aţi fost victima „fascinaţiei fascismului” şi că romanul dv., Zidul se clatină ar conţine "fraze cu iz naţionalist".
KOEPPEN: O calomniere grosolană. Nici un rând din această carte nu justifică o asemenea afirmaţie.
Drept dovadă este citat următorul pasaj: "Afară aveau loc luptele. Din aceste lupte aveau să se nască valorile. Şi odată cu valorile, poate şi o viaţă mai demnă de a fi trăită."
KOEPPEN: Da, aşa gândeşte personajul din romanul meu. Dar acesta este văzut la modul critic de mine, ca autor. În romanul lui Heinrich Mann, Supusul, găseşti puzderie de fraze naţionaliste, dar astea nu sunt convingerile lui Heinrich Mann, ci ale personajului născocit de el. Astfel de reproşuri sunt puerile. Lui Kästner i s-a reproşat că în timpul nazismului ar fi stat pe Kurfürstendamm şi că a băut vin spumos. Însă atunci când Kästner a scris poemul Dacă am fi câştigat războiul..., a devenit automat omul cel mai primejduit din Germania. Naziştii voiau să îi pună ştreangul de gât. Faptul că el a rămas totuşi în ţară e dovada unei atitudini extrem de curajoase.
V-a trecut vreodată prin cap să combateţi în mod activ regimul?
KOEPPEN: Adică să pun bombe, sau ce?
De exemplu.
KOEPPEN: Nu e genul meu. Implicarea mea nu se desfăşoară la acest nivel. În plus, atentatele mi se par absurde, de vreme ce nu au schimbat nicicând mersul istoriei. Rezistenţa mea, ca scriitor, e de ordin pasiv. Nu am făcut nimic pentru nazişti, şi nu am făcut nici prea multe din lucrurile la care lumea se aştepta pe atunci de la un cetăţean german.
Aţi resimţit vreodată un sentiment de vină?
KOEPPEN: Da, într-o anumită situaţie din viaţa mea privată.
Faţă de soţia dv.?
KOEPPEN: Exact.
Era alcoolică.
KOEPPEN: Da, în final nici nu se mai putea ţine pe picioare. Moment în care am internat-o într-o clinică. Am dat-o pe mâna lor. Asta mi-a creat anumite remuşcări.
Era însă singura posibilitate.
KOEPPEN: Şi totuşi. În 1985 a murit.
Ştiţi de ce obişnuia să bea atât?
KOEPPEN: N-am aflat niciodată. Era deja o băutoare înveterată când ne-am cunoscut. Avea şaisprezece ani. Am întâlnit-o imediat după război. Tocmai sărbătoream ziua ei de naştere. Pe atunci chestia cu băutura mi se părea încă amuzantă. Nu ştiam că era de fapt o suferinţă, o boală.
Dependenţa de alcool a soţiei dv. v-a împiedicat în vreun scrisul?
KOEPPEN: Nu vreau să răspund la această întrebare. Iubeam această femeie. Evident că existau piedici de ordin concret. La un moment dat mi-am închiriat o cameră la hotel, dacă nu puteam scrie acasă. Sera a fost scrisă în bună măsură în hotelul subteran de sub Piaţa Mare din Stuttgart.
În acea carte există o femeie care bea pentru că nu poate suporta gândul la ororile războiului.
KOEPPEN: Nu era cazul soţiei mele.
Dar dv. cum reuşiţi să evitaţi disperarea?
KOEPPEN: Păi nu încerc să o evit deloc. Nu vreau să fac asta. Nu aş pune nicicând mâna pe sticlă pentru a scăpa de vreo angoasă reală su imaginară. Dacă beau, beau pentru că îmi place, de regulă whisky. Dar nu sunt dependent. Şi nici nu consider că am eşuat, aşa cum mai citesc uneori. De ce aş fi făcut-o? Eşecul, ratarea este o temă recurentă în romanele mele. Dar ce legătură are asta cu mine?
Aţi făcut însă şi afirmaţii care trezesc altă impresie.
KOEPPEN: De-a lungul atâtor ani ajungi să spui vrute şi nevrute.
Într-un dialog cu Christian Linder aţi adus vorba de anumite "depresii adânci, ca şi despre "incapcitatea de a o scoate la capăt cu viaţa."
KOEPPEN: Posibil. S-a mai scris şi faptul că cineva ar trebui să aibă grijă de mine. Chestia asta chiar m-a înfuriat.
Nu cerşiţi milă.
KOEPPEN: Deloc.
În 1961 a apărut celebrul articol al lui Marcel Reich-Ranicki, „Cazul Wolfgang Koeppen”, în care făcea criticile răuvoitoare vinovate pentru tăcerea dv.
KOEPPEN: Ei lasă, chiar atât de răuvoitoare nu au fost acele critici. Asta e o legendă. Eram la Atena când a apărut acel articol, şi mi-am cumpărat acolo ziarul. Când am citit titlul, m-am gândit, ia să vedem, ce a mai descoperit şi ăsta acum? Că am furat argintăria cuiva?
În vreme ce dv. aţi numit alte cauze pentru faptul că nu aţi mai continuat să scrieţi.
KOEPPEN: Evident.
Invazia de reportaje TV legate de orori, tragedii, calamităţi.
KOEPPEN: Printre altele.
"Informaţia în permanentă schimbare, publicitatea excesivă în jurul morţii, tot acest balast face povestitorul să tacă... Autor şi cititor se îneacă în marea evenimentelor nemaiauzite."
KOEPPEN: Da, mă uit în fiecare zi la ştirile de la ora şapte.
Peter Handke consideră asta o greşeală. El e mândru de faptul că îşi poate salva scrisul prin faptul că nu permite evenimentelor lumii să îi invadeze intimitatea.
KOEPPEN: E problema lui.
Dar e oare literatura chiar atât de importantă, încât trebuie protejată în acest fel?
KOEPPEN: Nu eu fac sistemele de valori. Aş şti din ziare ce se mai petrece, dacă nu am avea televiziune.
Dar nu faceţi din aceste lucruri material pentru o carte.
KOEPPEN: Nu, dar aş face dacă ar fi vorba de vreo voce care trage un semnal de alarmă. Aş scrie că ororile care tocmai se petrec în Iugoslavia nu ar trebui să se mai repete.
Şi ce ar schimba asta?
KOEPPEN: Nimic.
Răul nu poate fi distrus.
KOEPPEN: Nu.
Hegel îl numeşte o staţie temporară a spiritului în calea spre bine.
KOEPPEN: Îmi place ideea. Dar chiar şi în această sentinţă se ascunde un reproş. Nu consider că scrisul e o activitate care trebuie să excludă morala. Dar asta nu înseamă că trebuie să devii lupul moralist. Poţi descrie şi ceva pesimist. Morala de care vorbesc eu este ascunsă - o pilulă minusculă, nu un monument imperial.
Astea nu sunt decât cuvinte.
KOEPPEN: Şi cam ce aţi vrea, să cânt?
În romanul dv., Moartea la Roma, comparaţi omul cu un măgar. Scrieţi acolo: "Din fericire are ochelari pentru a nu observa că de fapt nu merge înainte, ci se mişcă în cerc, şi că nu trage o căruţă, ci un carusel; poate că nici nu suntem altceva decât un simplu amuzament pe câmpul de distracţie al zeilor."
KOEPPEN: O bucată reuşită.
Da, dar ce exprimă?
KOEPPEN: Eu văd aici o anume doză de empatie faţă de măgar.
Nu şi o acuză la adresa zeilor, care se distrează pe seama suferinţelor lui?
KOEPPEN: Nu neapărat. Eu nu zic că Dumnezeu e vinovat. Întrebarea dacă Dumnezeu face bine sau nu rămâne deschisă. Poate că nu mai reuşeşte să pună capăt răului pe care l-a creat. Poate că e doborât de propria creaţie. Îi este luată bucuria. Dar caruselul se roteşte în continuare.
Cine gândeşte aşa fără a găsi vreo supapă, o ia razna.
KOEPPEN: Prefer să risc nebunia.
Într-un ziar vienez scria la un moment dat că v-aţi îndrăgostit de o fetişcană de 19 ani, cu care aţi avea de gând să vă însuraţi.
KOEPPEN: Nu vreau să vorbesc despre asta.
Şi totuşi, întrebarea persistă: nu este şi iubirea tot o formă de escapism, până la urmă?
KOEPPEN: Legat de asta pot să vă spun că relaţia mea cu această fată nu mă solicită prea tare. Ne vedem uneori. Dar, de fapt, povestea s-a cam terminat deja. Repet, aş prefera să nu vorbim despre asta. Lumea se aşteaptă ca un om la vârsta mea să aibă alte preocupări.
Cum ar fi moartea.
KOEPPEN: Da.
Vreţi să trăiţi mult?
KOEPPEN: Cât mai mult cu putinţă.
Într-o povestioară publicată în 1960 descrieţi ce aşteptaţi dv. pe lumea cealaltă.
KOEPPEN: În mormânt, nu pe lumea cealaltă.
Acolo stă scris: "Nu se va întâmpla nimic, nici o durere, nici o temere... nici un înger. Nici un diavol. Nimic. Îţi spun doar aşa, ca să ştii."
KOEPPEN: Da, e macabru. Moartea e un fel de nimic, dar acest nimic va fi o experienţă conştientă.
De unde ştiţi asta?
KOEPPEN: Nu ştiu. Aşa mi-a venit. Poate că mă înşel.
Aţi visat chestia asta?
KOEPPEN: Nu.
Ciudat.
KOEPPEN: Sunt de părere că un scriitor trebuie să rămână într-o anumită măsură învăluit în mister. La un moment dat fusesem în vizită la primul meu editor, Bruno Cassirer, din care mai târziu nu a mai rămas decât Cassirer evreul. Avea un cal, şi pentru îmi plac caii, i-am vorbit. Cassirer a stat pe margine uitându-se la mine, iar apoi a zis: „Aţi stat de vorbă cu calul meu. În rest tăceţi tot timpul, nu ştiu nimic despre dv., dar cu calul meu aţi stat de vorbă.” Şi aşa am ajuns să semnăm un contract, lucru care evident că m-a bucurat.
De mic v-aţi dorit să fiţi scriitor.
KOEPPEN: Da, pe când eram copil mi-am atârnat un semn pe uşă pe care stătea scris: Domnul Moarte, literat.
15 noiembrie 1991, Die ZEIT
Interviu realizat de André Müller
Traducere din limba germană de Daniel Stuparu
